...de cand nu am mai scris... Ma aflu in fata monitorului, incercand de ceva timp sa scriu ce am pe suflet. Insa, oricat as incerca, nu pot. Nu pot, pentru ca in secunda in care am "asternut pe hartie" ce simt, ma blochez. Nu pot publica aceste ganduri, nu pentru ca mi-ar fi rusine de ele. Ci pentru ca, oricat de mult as dori sa atinga pe cineva esenta din spatele literelor, realizez ca nu se va intampla. Realizez ca greutatea ce ma apasa, oricat de bine as transpune-o in cuvinte, ea nu va fi perceputa de nimeni. Oricat de mult as dori sa dezvalui ce se afla in adancul sufletului meu, nu are cine sa vada, nu are cine sa inteleaga.
Cuprins de dorinta de a fi cat mai aproape de cineva, de a nu exista nici o bariera intre mine si acea persoana, sunt pus in fata faptului simplu, dureros si real: nu se va intampla. Nu se va intampla, pentru ca bariere vor exista mereu. Impuse chiar de persoana de care incerc sa ma apropii. Fie ea iubita, amica, nu va accepta sa ma apropii dincolo de o limita. Motivele sunt diverse, insa ele nu mai conteaza. Pentru mine, se taie filmul in fractiunea de secunda cand vad in ochii ei ceea ce buzele vor rostii in secunda urmatoare: "exista limite, peste care nu voi trece". Cand aud asta, tot ce simt in acel moment este un gol, parca o componenta din alcatuirea fiintei mele ar lipsi.
Acum ati aflat cam ce ma macina. Nu stiu daca veti intelege de ce, pentru a avea un motiv sa traiesc mai departe, am ales sa fiu animat de partea mea intunecata. Ura, furie, aroganta, sfidare, aceste sentimente "rele", "negative", m-au animat, mi-au dat puterea de a infrunta tot ce mi-a aruncat viata pana acum. Traiesc pentru a distruge orice imi sta in cale si sunt perfect constient ca merg pe linia expres catre Infern. Insa accept asta si cu bucurie accept chinuri eterne si distrugere finala. Pentru ca mai bine ura decat singuratate, mai bine furie decat tristete, mai bine aroganta decat autocompatimire.